Copilul de 2–3 ani care nu răspunde la nume și nu arată cu degetul: două semne timpurii pe care nu trebuie să le „aștepți să treacă”

„Medicul de familie ne-a spus să mai așteptăm, băieții vorbesc mai târziu.” Este fraza cu care încep multe dintre primele discuții din cabinet. Uneori chiar așa este. Alteori însă, în această așteptare se pierd 12–18 luni, adică exact perioada în care intervenția timpurie ar fi avut cel mai mare efect.

Două dintre cele mai sigure semne timpurii nu țin de vorbire, ci de felul în care copilul își împarte atenția cu un alt om: răspunsul la nume și arătatul cu degetul.

Ce înseamnă, concret, aceste semne?

Când „nu răspunde la nume” devine un semnal de alarmă?

Nu vorbim despre copilul absorbit de joacă, care „nu te aude” o dată. Semnalul de alarmă este un tipar constant: îl strigi de 5–6 ori, cu voce normală, din aceeași cameră, iar el nu întoarce capul, nu se oprește și nu te caută cu privirea. Reacționează însă imediat la sunetul televizorului, al pungii de biscuiți sau al tabletei. Această diferență (aude „selectiv”) îi face pe mulți părinți să creadă că micuțul e încăpățânat, nu că ar putea fi vorba de altceva.

De ce contează felul în care arată cu degetul?

Există, de fapt, două feluri de a arăta cu degetul:

• arătatul pentru a cere („vreau paharul de sus”), care apare la mulți copii cu autism și poate induce în eroare;
• arătatul pentru a împărtăși („Uite, mami, avionul!”): copilul arată, apoi verifică cu privirea dacă te uiți și tu, pentru că bucuria stă tocmai în faptul că vedeți împreună.

Lipsa celui de-al doilea fel, la 18–24 de luni, este unul dintre cele mai constante semne timpurii descrise în cercetări. Copilul poate fi afectuos, chiar „lipicios” cu părinții, și totuși să nu împartă cu nimeni atenția asupra unui obiect.

Ce alte semne apar adesea împreună cu ele?

• Nu imită gesturi simple (bătutul din palme, „pa-pa” cu mânuța).
• Nu îți aduce obiecte ca să ți le arate.
• Jocul „de-a…” (hrănește păpușa, vorbește la telefonul de jucărie) nu apare sau apare foarte târziu.
• Se uită în ochii tăi, dar mai ales atunci când are nevoie de ceva, mai puțin pentru a fi în legătură cu tine.

Ce se întâmplă dacă nu intervenim?

La grădiniță, copilul care nu urmărește atenția educatoarei pierde instrucțiunile date grupului și nu înțelege când i se vorbește lui și când tuturor. Foarte repede primește eticheta de „neascultător” sau „în lumea lui”.

Acasă, comunicarea se îngustează la nevoi: mâncare, tabletă, toaletă. Părinții descriu oboseala de a „ghici” permanent ce vrea copilul, iar frații pot simți că adulții din casă sunt mereu ocupați cu el.

Mai important, atenția comună este poarta prin care intră limbajul. Copilul învață cuvinte exact în momentele în care vă uitați amândoi la același lucru. Când aceste momente lipsesc, întârzierea limbajului se adâncește de la o lună la alta, chiar dacă, mecanic, copilul poate repeta sunete. Practic, e ca și cum ai încerca să umpli un pahar pe care nu l-a pus nimeni sub robinet.

Ce poți face?

Iată câțiva pași concreți:

• Observă sistematic, timp de o săptămână. Strigă-l pe nume de cel puțin 10 ori pe zi, în situații diferite, fără să te apropii și fără să-l atingi, și notează de câte ori răspunde. Dacă, la 2 ani, răspunde la mai puțin de jumătate din strigări, merită să discuți cu un specialist.
• Nu confunda „nu răspunde” cu „nu aude”. Dacă ai dubii, un consult ORL cu audiogramă lămurește partea de auz. Nu te opri însă aici dacă răspunsul la nume rămâne slab și după ce auzul s-a dovedit normal.
• Creează momente de atenție comună, nu cereri. Stai față în față cu el, la nivelul ochilor lui, cu un obiect care îl interesează pe el (nu pe tine) și comentează scurt. Spre exemplu: „Balon! Balon roșu!”. Apoi așteaptă 3–5 secunde, în tăcere, să vezi dacă îți caută privirea.
• Redu ecranele la zero sau aproape de zero în perioada de observație. Tableta umple exact nevoia lui de stimulare previzibilă și îi scade șansele de a căuta interacțiunea cu un om.
• Cere un screening formal, nu doar o părere. La 18 și la 24 de luni există instrumente de screening (de tipul M-CHAT-R/F) care se completează în 5 minute și dau un răspuns obiectiv. „Mai așteptăm” nu este un plan!

Când e momentul unei evaluări?

Dacă, la 2 ani, copilul nu răspunde constant la nume, nu arată cu degetul ca să împărtășească și nu folosește măcar câteva cuvinte cu sens, o evaluare nu este „prematură”, ci vine exact la timp. Un diagnostic sigur este posibil la această vârstă. Dacă rezultatul este negativ, câștigi liniște și un plan de stimulare. Dacă este pozitiv, câștigi cea mai valoroasă resursă dintre toate: timpul.

Acest articol are rol informativ, nu reprezintă un instrument de diagnostic și nu înlocuiește o evaluare clinică. Evaluarea psihologică pentru autism se poate face de la vârsta de 2 ani și se încheie cu un raport și recomandări clare.